Luna, luna...credeam ca te-am pierdut

Pentru prima oară în mult timp, am văzut luna. Luna și o stea care străluceau nepăsătoare pe cerul nopții de ianuarie. Te-ai fi așteptat să fie printre nori și greu de observat, însă nu sunt. Singurul lucru care le stă în cale este un bloc. Cred totuși că s-au simțit un pic stingherite, căci observ în timp ce scriu faptul că se îndreaptă cu fața spre mine. De parcă le-ar fi fost dor. Le-am observat în timp ce purtam o discuție fictivă cu mine, la o țigară. Încercam să-mi dau seama care-i planul de bătaie în viața asta și de unde să încep și cum să termin. Încep să mă îndoiesc de toate teoriile mele despre viață, despre oameni...despre tot. Nu că le aveam fixate și organizate în dosare, dar din vechile adunări și scăderi nu mai iese nimic, iar eu la matematică nu mă pricep. Am fost atât de ocupată cu problemele mele mai mult sau mai puțin reale, încât nu am mai observat luna și nici stelele de ceea ce-mi pare a fi o veșnicie. Obișnuiam să vorbesc și să mă sfătuiesc cu ele atât de des, dar de când cu capitolul ăsta nou (de care am început să mă îndoiesc că există), nimic nu mai e la fel. Am renunțat la tot pentru nimic. Pentru un nimic care mă bânuie în fiecare zi și căruia, astăzi, nu-i mai văd rostul. Se pare că mi-a dispărut și steaua timp ce aberez despre frustrările mele adolescentine (dacă le mai pot numi așa), dar mi-a rămas jumătate de lună cu care să discut. Parcă e singurul lucru care-mi aduce aminte de vară, de liniște și cald, în tot decorul înghețat de aici. Ei bine, cred că închei discuția asta în cuvinte și trec la cea fictivă pe care nu o aude nimeni și care, dacă ar fi auzită ar fi considerată demnă de închis la balamuc.

Aceeași mereu, Ralu+luna+steaua.