Scriem

Citisem la un moment dat, în Dilema Veche, un articol despre tinerii scriitori care-și spun poveștile pe cât de sincer și de frumos se poate, cu o atitudine umilă în fața cititorului, neașteptând laude sau orice altceva. Mi-a rămas întipărit în minte, pentru că mi-l dăduse mama, știind că și fiica ei face parte din lumea aceea în care scrii pentru a vindeca lumea și nimic mai mult. Oamenii ăștia nu fac asta pentru bani, ori faimă, ci de dragul artei care le fierbe în sânge. Îi văd în fiecare zi cum fac cadou lumii, cuvinte. De curând am auzit un citat interesant care spunea "Better to write for yourself and have no public, than to write for the public and have no self." [Cyril Connolly]. În traducere liberă ar fi cam așa: "Mai bine scrii pentru tine și n-ai public, decât să scrii pentru public și să te pierzi pe tine." Am început să scriu acum cinci ani, dintr-o nevoie de a mă elibera de toate gândurile și de a le pune în ordine. Era locul în care puteam să strig cât voiam de tare, fără frică și cu singuranța că nu voi răni pe nimeni. Am cunoscut oameni minunați, care mi-au fost alături pe drumul spre maturitate. Îmi permiteam să visez atunci. Nu mi-a plăcut niciodată să citesc literatura în care nu mă regăsesc. Era ca și cum m-ai pune să învăț matematică. Mă revoltam când mi se punea în brațe literatura obligatorie de la școala. M-a bucurat faptul că mama a înțeles și a acceptat să mă ajute cu temele în schimbul unei lecturi mai interesante. În clasa a 5 a am descoperit "De veghe în lanul de secară" a lui J.D Sallinger. Atunci am înțeles că se poate scrie interesant, se poate scrie în așa fel încât să mă regăsesc și să zâmbesc citind.